În 1842 Kolping s-a transferat la Bonn și în 1844 a intrat la Seminarul Teologic din Koln. În 13 aprilie 1845 a avut loc hirotonirea lui Kolping la Biserica Minoriților din Koln (tatăl său decedase cu o seară înainte). În perioada în care a activat ca profesor de religie și capelan la Wuppertal-Elberfeld, a preluat funcția de Praeses al Asociației Calfelor, care în urmă cu o jumătate de an fusese înființată de profesorul Johann Gregor Breuer. În octombrie 1848 a terminat lucrarea "Asociația Calfelor”, prin care a promovat ideea asociațiilor calfelor. În 1849 i s-a încredințat postul de vicar al Domului din Koln și în același an a întemeiat Asociația Calfelor din acest oraș. De acum înainte s-a dedicat în totalitate dezvoltării acestei munci de asociație. A publicat nenumărate articole, folosindu-se de toate mijloacele de informare în masă existente la acea vreme. A întreprins mai multe călătorii, printre care una și în Elveția și în 1857 a putut prezenta Papei Pius IX-lea lucrarea despre asociațiile calfelor. În 1862 a fost numit rector al Bisericii Minoriților.

Adolph Kolping a murit în 4 decembrie 1865 la doar 52 ani, după o perioadă mai lungă de boală. În 1991 a fost beatificat la Roma de către Papa Ioan Paul al II-lea. Membrii Kolping din întreaga lume au umplut atunci Piața Sf. Petru. "Oamenii ca Adolph Kolping sunt - dacă începem să îi studiem și nu preluăm clișee tradiționale - o provocare pentru biserică și stat, pentru creștini și necreștini. Conceptul lui de apropiere de popor și de viață și concluzia care rezultă din acesta, de identificare (cel puțin parțială) cu omul, au fost hotărâtoare pentru succesul lui." Hans-Joachim Kracht

Începutul secolului al XlX-lea a fost marcat de temeri profunde. Napoleon invada și împărțea teritorii și biserica avea mult de suferit. În aprilie 1814 acest om excentric a fost învins și Europa a fost reorganizată din punct de vedere teritorial la Congresul din Viena. Astfel, Kolping, care la naștere a fost cetățean francez, a devenit doi ani mai târziu prusac. Datorită introducerii puterii aburului a avut loc o puternică și razanta dezvoltare industrială, de care mulți oameni și-au legat speranța unui venit mai mare. Domnea o stare de așteptare optimistă, care s-a tulburat însă destul de repede. În orașe s-au format cartiere de suburbie și a luat naștere o noua clasă - cea muncitorească. Introducerea libertății practicării meșteșugului a dus la distrugerea sistemului breslelor, prin care se reglementase viața meșteșugarilor. Odată cu destrămarea ordinii tradiționale a breslelor, sentimentul de îndatorire a maistrului față de calfele sale a dispărut. Mulți tineri nu au mai avut nici un fel de sprijin. Au fost nevoiți să caute adăpost la cârciumi și hanuri, ceea ce nu a fost întotdeauna benefic pentru dezvoltarea lor personală și socială. Calea ferată a apropiat lumea, iar noile metode de tipărire au deschis noi posibilități. Și sistemul de învățământ a devenit din ce în ce mai complex. Prăpastia dintre sărac și bogat s-a adâncit tot mai mult cu timpul și biserica a avut destul de puțini reprezentanți care să intervină pentru cei sărmani. Unii dintre oamenii Bisericii au fost, dimpotrivă, de un cinism remarcabil: Sărăcia este în fond o plăcere. O viață modestă este în sine o plăcere. Această bucurie o pierd cei care trăiesc în belșug. Puțini au fost cei care s-au luptat pentru rezolvarea problemelor sociale ale timpului. În 1844 Friedrich Engels l-a întâlnit la Paris pe Karl Marx. În 1848 a apărut Manifestul Comunist. Clasa muncitoare a început să fiarbă. Mulți au luat atitudine, înfierând condițiile mizere de viață. Cetățeni și muncitori revoluționari au incendiat în 1848 castele și au ridicat baricade pe străzi.

Evenimentele au dus la formarea Adunării Naționale Constituante, care a rămas până în zilele noastre un model pentru toate constituțiile germane. Însă la acea vreme întreagă revolta a fost un fiasco, cel puțin pentru muncitori. Ceilalți orășeni și-au văzut în curând din nou de afacerile lor. Două personalități ale Bisericii Catolice au luptat la acea vreme pentru cauza săracilor, a muncitorilor lipsiți de drepturi, a meseriașilor: Episcopul din Mainz Wilhelm Emmanuel Freiherr von Ketteler (1811-1877) și Adolph Kolping. Cei doi s-au făcut remarcați datorită poziției lor ferme vizavi de problematica socială. La sfârșitul acelui secol s-a născut expresia "revoluție industrială". Urmările acestei revoluții le simțim și astăzi, iar imaginile marii sărăcii care însoțesc o astfel de dezvoltare, prin care averea ajunge în mâinile unui grup restrâns de oameni, au lăsat multe urme.

Asociația - un răspunsAdolph Kolping a încercat să dea un răspuns problematicii sociale prin înființarea unei asociații. "Omul trebuie să se asocieze cu alți oameni atunci când vrea să obțină ceva, dacă aceasta depășește puterile și posibilitatea sa de acțiune." Asociația, o comunitate de tip familial, a fost și este un câmp de învățare și exercițiu pentru comportamentul social al membrilor, pornind de la percepția creștină a omului. Ca membri ai unei familii ne leagă responsabilitatea pe care o purtăm unul pentru celălalt. Ca familie, putem modela lumea: "Reușim să facem lucruri mari dacă ne dorim cu adevărat, atunci când cei pricepuți se asociază."